The golden age of Shotguns

The weapons of innocence

Not only the adult survives and hunts, but also the child.

Had the child made the difference between the symbol and the real weapon that kills? Would it had been plausible to jump by itself, to another orbit of consciousness that would limit it and contain the universe of aggression before the last consequences of reality were fulfilled? Who is this child, in essence?

Innocent is the one who has not crossed the threshold of the door and has no idea about what is hidden in the darkness. But the child struggles for his toys, protects himself and builds his reputable weapons that he or she can teach, blackmail adults, obtain what he wants or protects, build alliances of children against some. Not only the adult survives and hunts, but also the child.

Aggression, until it becomes as such, is melted like salinity of the blood, like any other parameter that maintains the homeostatic balance. The first tuberman loaded with the lined sheet cornet points precisely the beginning of the end of the innocence. In the child's introspection process, each added tube, each copied model, each deadly game played, describes the transformation path of innocence to something else.

But attention! The sun has not lost everything, its irises are still enlightening the sky, and the innocence, in its increasingly pastel colours, still belongs! The sun remained suspended, hanging indecisively from the horizon line. And the adult plays with overlapping play over the child's play that continues to endlessly build his dream guns. 

The artillery craft and art, the true cartilage and growth joints of mankind, must be mirrored in each male's collar. Or at least that one. What perspective opens: the old man of tuberman withdrawn in his room and his craft, communicating with the world only through the alphabet of childhood weapons, saved from an unguarded, unchecked war! And I, the one who is now looking at the rested weapons, I wonder how humanity is born.

For now, he has his fantasy, and the space of uncertainty of his still innocence may have the prophylactic effect, at least against the disease of innocence used as a weapon.

Armele inocenţei

Nu doar adultul supravieţuieşte şi vânează, ci şi copilul.

Oare copilul de atunci ar fi făcut diferenţa dintre simbol şi arma reală care omoară? Ar fi fost oare plauzibil saltul de la sine, pe o altă orbită de conştiinţă, care să-i limiteze şi să-i conţină universul agresiunii înainte chiar ca ultimele consecinţe ale realului să fie împlinite? Cine este copilul acesta, în fond?

Inocent este cel ce nu a trecut pragul uşii şi nu are habar ce se ascunde în întunericul încremenit. Dar copilul se luptă pentru jucăriile lui, se apără şi este trântit, îşi construieşte redutabilele sale arme cu care învaţă poate, să-şi şantajeze adulţii, să obţină ce vrea sau să se protejeze, să-şi construiască alianţe ale copiilor împotriva unora. Nu doar adultul supravieţuieşte şi vânează, ci şi copilul.

Agresiunea, până să devină ca atare, este topită precum salinitatea sângelui, ca oricare alt parametru ce menţine echilibrul homeostatic. Primul tuberman încărcat cu cornetul din foaie dictando punctează cu precizie începutul sfârşitului inocenţei. În procesul introspecţiei acestui copil, fiecare tub adăugat, fiecare model copiat, fiecare joc de moarte jucat, descriu traseul transformator al inocenţei înspre un altceva.

Dar atenţie! Soarele nu a pierit de tot, irizaţiile sale luminează încă cerul, iar inocenţa, în tuşe din ce în ce mai pastelate, încă aparţine! Soarele a rămas suspendat, agăţat indecis de linia orizontului. Iar adultul se joacă cu joaca suprapusă peste jocul copilului ce continuă la nesfârşit să-şi construiască armele de vis.

Meşteşugul şi arta făuririi armelor, adevărate cartilaje şi articulaţii de creştere ale omenirii, trebuie că se regăseşte oglindit în cotlonul ferit al fiecărui bărbat. Sau cel puţin al acestuia. Ce perspectivă se deschide: bătrânul făurar de tubermane retras în odaia şi în meşteşugul lui, comunicând cu lumea doar prin alfabetul armelor copilăriei, salvate dintr-un incert război nepurtat! Şi eu, cel care acum privesc la armele odihnite în rastel, mă întreb cum din această lungă trândăveală se naşte umanitatea.

El, deocamdată, îşi trăieşte fantasma, iar spaţiul de incertitudine al încă ne-de-tot pierdutei inocenţe, poate că are efectul profilactic măcar împotriva maladiei inocenţei folosite ca armă.